O privire în urmă

Am încheiat o săptămână intensă, în care scopul principal a fost recuperarea. Pe dealuri, străzi, în apă, cu masaj, pe bicicletă în sală, în saună, toate au fost ordonate și direcționate pentru funcționarea aproape de parametri a acelui tendon. Sunt momente în acele momente în care meditația și aducerile aminte se împletesc în totalitate cu scopul urmărit. Ajută la diminuarea durerii, la îndulcirea și scurtarea aparentă a timpului care a fost alocat.

Spațiul ajută deasemenea. Dar nu întotdeauna. Iar uneori aducerile aminte pot fi triste….chiar cu regrete.

Plecat din apă, destins în saună, unde căldura și uneori aroma specifică îmi amintesc de deșert, mi-am amintit…O amintire despre un om care nu mai este. Un om căruia îi plăcea deșertul. Fusese acolo, avea pregătiri speciale de supraviețuire, era un luptător. Din toate punctele de vedere. Se instruise în deșert. Aveam planuri să mergem împreună din nou în deșert. De data aceasta însă, el ca alergător….dar nu a fost să fie. A fost salvator. A salvat vieți. Pe el nu l-a salvat nimeni. Era și motociclist…așa a și murit…motociclist pe motocicletă… M-a sunat când eram în Maroc. Trebuia să ne revedem în țară.. dar nu ne-am mai văzut… nu l-am mai văzut. Trebuia să îl sun, dar nu l-am sunat. Am aflat după câteva zile că nu mai am pe cine să sun…

Acum ca și atunci, pentru mine a rămas regretul. Regretul că nu l-am sunat, că nu l-am mai întâlnit. Și-ar fi dorit să-i povestesc despre deșert…i-ar fi plăcut.. A fost, a rămas o amintire… A fost o aducere aminte… o privire în urmă…