Accidental

10686849_889809471039032_7586040140447432964_nÎncepători sau avansați, amatori sau profesioniști cu toții facem greșeli și suntem supuși accidentărilor. Nu sunt alergători care nu au suferit. Este ca și cum atunci când te prinde ploaia pe drum vrei să nu fii ”plouat”. Dar bucuriile alergării, uneori scopul, sunt peste suferințele provocate de accidentări.

Astăzi, a treia zi de alergare după o pauză de 15 săptămâni. M-am trezit cu o durere cruntă în articulația umărului drept. Nu puteam să mă sprijin în braț, nu puteam să ridic brațul. Am și gândit : adio alergare. Orice mișcare în care trebuia să folosesc brațul drept îmi transmitea durerea direct în creier și îmi crea stări de nervozitate și disconfort. Încet, încet m-am mobilizat, mi-am servit carbohidrații, m-am uns cu Ice Power Hot pe umăr și pe tendoanele lui Achile, am făcut încălzirea m-am echipat, mi-am luat bidonul cu isotonic și am pornit la alergare.

1450303_889809507705695_6647339010062384158_nCrema aproape imediat a început să îmi încălzească umărul, ceea ce era bine, pentru că puteam să îl mișc destul de bine. La picioare am început să o simt  după aproape cinci kilometri. Super căldura provocată a început să îmi dea semnale false asupra durerii pe care începusem să o resimt în tendonul recent reparat. Și totuși, durerea era mai mare decât căldura transmisă artificial. Asta era o problemă. Chiar mare. Făcusem aproape nouă kilometri și trebuia să iau o decizie. Teama de a nu se rupe tendonul din nou, gândul că va trebui să stau 15 săptămâni, sau mult mai mult de data acesta, mă făcea să renunț. Atunci am schimbat ritmul, iar pașii am început să îi fac mai mici. Pe coborârea care a urmat, durerea a dispărut complet. Nu am știut ce s-a întâmplat. Am gândit că s-a rupt tendonul și din cauza cremei care era încă activă alergam din inerție. La acel moment oricum nu mai aveam de ales și trebuia să închei cei 15 kilometri pentru care cu greu m-am urnit din casă. După terminare primul lucru pe care l-am făcut a fost verificarea tendonului. A fost o surpriză plăcută să văd că era întreg, iar edemul existent s-a retras aproape în totalitate.

WP_20140410_004Ne accidentăm mai ușor sau mai grav, așteptăm câteva zile sau multe săptămâni pentru refacere, după care pornim din nou alergările. Mai optimiști, mai atenți, cu ținte mult mai înalte.

Trebuie totuși să ținem cont de câteva reguli de bază:

încălțări potrivite fiecăruia

nutriția

încălzirea înainte de orice alergare

hidratarea

recuperarea după terminarea alergării

În jurul acestor reguli se întocmesc planurile de alergare în funcție de țintele propuse. Alergarea este frumoasă. Cu tot ce rezultă din ea.

 

 

O privire în urmă

DSC_0097Am încheiat o săptămână intensă, în care scopul principal a fost recuperarea. Pe dealuri, străzi, în apă, cu masaj, pe bicicletă în sală, în saună, toate au fost ordonate și direcționate pentru funcționarea aproape de parametri a acelui tendon. Sunt momente în acele momente în care meditația și aducerile aminte se împletesc în totalitate cu scopul urmărit. Ajută la diminuarea durerii, la îndulcirea și scurtarea aparentă a timpului care a fost alocat.

DSC_0113Spațiul ajută deasemenea. Dar nu întotdeauna. Iar uneori aducerile aminte pot fi triste….chiar cu regrete.

Plecat din apă, destins în saună, unde căldura și uneori aroma specifică îmi amintesc de deșert, mi-am amintit…O amintire despre un om care nu mai este. Un om căruia îi plăcea deșertul. Fusese acolo, avea pregătiri speciale de supraviețuire, era un luptător. Din toate punctele de vedere. Se instruise în deșert. Aveam planuri să mergem împreună din nou în deșert. De data aceasta însă, el ca alergător….dar nu a fost să fie. A fost salvator. A salvat vieți. Pe el nu l-a salvat nimeni. Era și motociclist…așa a și murit…motociclist pe motocicletă… M-a sunat când eram în Maroc. Trebuia să ne revedem în țară.. dar nu ne-am mai văzut… nu l-am mai văzut. Trebuia să îl sun, dar nu l-am sunat. Am aflat după câteva zile că nu mai am pe cine să sun…

Acum ca și atunci, pentru mine a rămas regretul. Regretul că nu l-am sunat, că nu l-am mai întâlnit. Și-ar fi dorit să-i povestesc despre deșert…i-ar fi plăcut.. A fost, a rămas o amintire… A fost o aducere aminte… o privire în urmă…

 

Bagajul

WP_20140414_016

Am plecat. Încrezător, sigur. Nu era pentru prima dată. Anii, trecutul, experiențele erau în bagajul pe care îl aveam. Pașii, deși liniștiți, aveau ritm. Consistența mișcărilor m-a energizat. M-am apropiat. Am văzut vârful. Acolo m-am oprit. Am căzut. M-am agățat. Nu m-am prăbușit, am rămas linștit. Era liniștea siguranței de sine. Nu am abuzat de ea. Nimic nu îmi spunea STOP! Atunci am făcut-o! Am chemat prietenii. Au venit, m-au privit de sus, au realizat situația.I-am văzut pe fiecare în parte.Le-am văzut chipurile bucată cu bucată. A fost lupta fiecăruia cu fiecare în parte, cu sinele lui. Egoismul, invidia, temerea că nu vor mai fi ”Imaginea”, dorința de a realiza ceva pe spatele altora, supremația falsei puteri pe care au proiectat-o asupra altora, idea de a fi singurii aparținători ai unei rase speciale, doar ei și numai ei sunt pe scala valorilor, ca de altfel și însușirea de victorii neobținute, s-au afișat pe fețele prietenilor, rând pe rând. Așa s-au și retras. A fost o alegere. A fost momentul în care au putut să se lepede. A fost momentul în care s-au gândit că s-ar putea să-i trag dacă încearcă să mă ridice.  Am decis. Liniștea siguranței de sine care m-a ocrotit a deblocat piedica. Am pornit în jos. O vreme. După care am alunecat lin. O vreme. Până am reușit să mă stabilizez. Acum urc din nou. Oare era mai bine să nu fi chemat prietenii și îi consideram de bază?

Am realizat însă că mai este loc în bagaj!

47

poze 122sau 2014, anul în care ce a fost iubire a fost și ură, ce a fost pasiune a fost și plictis, mândria a dat mâna cu modestia, fericirea cu nefericirea, succesul cu eșecul. Disprețul s-a transformat în respect tot așa cum cunoașterea  a făcut-o din anonimat sau putința din neputință. Acolo unde a fost prefăcătorie, ipocrizie a fost și neprefăcătorie, sinceritate, iar incapabilitatea, nedemnitatea s-a vrut a fi capabilitate, demnitate.

IMG_39999037518904Printre toate acestea, cu tristețe și bucurie am alergat. Am alergat prin ploi, zăpadă, soare, pe noroi, asfalt, nisip, bolovăniș. Am alergat prin țară și prin alte patru țări, prin orașe, prin păduri, pe dealuri, pe munți și prin deșert.

S-au strâns mii de kilometri alergați și am ajuns la 47 de maratoane în anul în care am împlinit 47 de ani. Au fost kilometri frumoși, plini de nebunie cu vârful în deșertul Saharei Marocane. Au fost kilometri de care se vor bucura mulți copii pentru care am alergat. Au fost kilometri viscoliți, kilometri ploioși, kilometri de foc, sau pur și simplu kilometri.

Am fost susținut, încurajat de prieteni, apropiați, necunoscuți, sponsori, care merită toată gratitudinea mea.

A fost un 47 neașteptat cu o geneză uimitoare.poze 097

 

Nevoia de mișcare

 

 

poze 085

Alergăm, jucăm tenis, mergem la bazin , sau mergem la sală, facem mișcare. De plăcere, de întreținere, de tonifiere, de implementare. Amatorii și profesioniștii au crescut în ultimii ani numărul celor care simt nevoia de mișcare. Determinați, avizați sau abilitați, unii dintre cei mișcați de nevoia de mișcare, și-au găsit timp pentru a impulsiona pe cei care cred că încă nu au nevoi, sau pentru a ajuta la creșterea numărului celor care simt nevoia de mișcare. Dintr-un astfel de motiv s-a născut

https://www.facebook.com/pages/Lets-HIIT4FIT-by-Ana-Stancu/745603588859264

Alergarea sau fuga nu este o opțiune întotdeauna agreată. Din anumite motive, personale sau imaginare, obiective sau subiective se fuge de fugă… dar se poate da fuga la sală…iar HIIT4FIT este o opțiune.

De luat în seamă