Bagajul

WP_20140414_016

Am plecat. Încrezător, sigur. Nu era pentru prima dată. Anii, trecutul, experiențele erau în bagajul pe care îl aveam. Pașii, deși liniștiți, aveau ritm. Consistența mișcărilor m-a energizat. M-am apropiat. Am văzut vârful. Acolo m-am oprit. Am căzut. M-am agățat. Nu m-am prăbușit, am rămas linștit. Era liniștea siguranței de sine. Nu am abuzat de ea. Nimic nu îmi spunea STOP! Atunci am făcut-o! Am chemat prietenii. Au venit, m-au privit de sus, au realizat situația.I-am văzut pe fiecare în parte.Le-am văzut chipurile bucată cu bucată. A fost lupta fiecăruia cu fiecare în parte, cu sinele lui. Egoismul, invidia, temerea că nu vor mai fi ”Imaginea”, dorința de a realiza ceva pe spatele altora, supremația falsei puteri pe care au proiectat-o asupra altora, idea de a fi singurii aparținători ai unei rase speciale, doar ei și numai ei sunt pe scala valorilor, ca de altfel și însușirea de victorii neobținute, s-au afișat pe fețele prietenilor, rând pe rând. Așa s-au și retras. A fost o alegere. A fost momentul în care au putut să se lepede. A fost momentul în care s-au gândit că s-ar putea să-i trag dacă încearcă să mă ridice.  Am decis. Liniștea siguranței de sine care m-a ocrotit a deblocat piedica. Am pornit în jos. O vreme. După care am alunecat lin. O vreme. Până am reușit să mă stabilizez. Acum urc din nou. Oare era mai bine să nu fi chemat prietenii și îi consideram de bază?

Am realizat însă că mai este loc în bagaj!

Anunțuri